URSITA FIULUI DE FARAON

  – veche poveste egipteană –

          A fost odată, în ţara piramidelor, un faraon din cale-afară de mâhnit că nu avea nici un urmaş. Şi s-a ploconit acest faraon pe la templele tuturor zeilor până ce, în sfârşit, soţia lui i-a născut feciorul mult dorit. Numai că, de îndată ce şi-a văzut visul cu ochii, marea lui bucurie i-a fost întunecată de o prevestire rea. La creştetul copilului s-au înfiinţat şapte femei tinere şi frumoase, cu faţa rumenă şi cu urechi de juncă, cele şapte Hathor, ursitoarele, care hotărăsc soarta fiecărui copil egiptean. Fie că meneau noului-născut bogăţia şi fericirea, fie că, dimpotrivă, îi hărăzeau sărăcia sau cine ştie ce nenorocire de neînlăturat, zeiţele erau pururi zâmbitoare şi nepărtinitoare.

          Ele se adunară în jurul leagănului în care se afla puiul de faraon, fără să bage de seamă că doica se preface că doarme, nerăbdătoare să afle soarta vlăstarului regesc, ocrotit de ea. Ceea ce îi fu dat să audă umplu de amărăciune atât inima dădacei, cât şi inima tatălui norocos: „S-a născut într-o zi rea copilul / Şi o să-l răpună crocodilul / Dacă nu, un şarpe târâtor / Dacă nu, un câine lătrător...”

          Din acel moment, faraonul s-a tot gândit cum să-şi ferească unicul copil de ursita lui tristă. O armată de robi ridică în inima deşertului un turn de piatră, încoronat cu o terasă împrejmuită, de unde, adăpostit de dogoarea soarelui, la umbra unui chioşc, puteai cuprinde cu ochii împrejurimile. Turnul era păzit cu străşnicie de o ceată de oşteni şi încăperile lui erau aidoma cu cele ale unui palat. Cel ce locuia aici nu ducea lipsă de nimic, pivniţa fortăreţei fiind înţesată cu provizii. Crocodilii se aflau la o mare depărtare, şerpii nu colindau prin locurile acelea, din lipsă de hrană, iar câinilor nu li se îngăduia să se apropie.

          Anii trecură şi fiul faraonului ajunse un băieţandru care, în afară de nisip, turn şi oşteni nu mai văzuse nimic. Ziua îi plăcea să se suie pe terasă şi să măsoare depărtările, doar i se va ivi ceva nou. Şi iată că, într-o după-amiază, zări în depărtare un om însoţit de un animal ciudat.

          Fiul de faraon întrebă pe servitorul de lângă el:

–   Ce aleargă în urma omului de acolo?

Servitorul se codi să răspundă, dar, neavând încotro, spuse:

–   E un ogar. Omul se slujeşte de el la prinderea vânatului.

–   Să mi se aducă şi mie unul asemănător! – ceru el nerăbdător.

–   Duceţi-i un pui de ogar, ca să nu se mâhnească prea mult inima lui! – îşi călcă pe suflet faraonul, neîndrăznind să refuze dorinţa arzătoare a fiului său, care îngriji el însuşi căţelandrul primit în dar, până ce acesta se făcu un ogar sprinten şi voinic.

          Sosi şi ziua când prinţul, ajuns un flăcău înalt şi puternic, se sătură să stea toată ziua cu braţele încrucişate în turnul din pustietate. Aflând în cele din urmă cine este şi de ce a fost închis în acolo, el ceru să vorbească tatălui său şi astfel ajunse pentru prima dată în mijlocul unui furnicar de oameni, care intrau şi ieşeau din casele lor mai mult sau mai puţin arătoase. În palatul regesc văzu crocodili şi şerpi împăiaţi, dar inima lui nu se înspăimântă de înfăţişarea lor fioroasă.

          Când rămase între patru ochi cu faraonul, prinţul îi spuse:

–   Îţi mulţumesc că m-ai păzit cu mare străşnicie, atâta timp cât am fost un copil neştiutor, de cele trei nenorociri care mă pasc. Dar acum sunt destul de mare ca să mă pot apăra şi singur de ele. Nu pot trăi ca un trântor până la adânci bătrâneţi, fără să cunosc lumea cu toate frumuseţile şi primejdiile ei. Fiindcă tot nu voi scăpa de ceea ce îmi este scris, pentru ce să mă ascund în pustie? Nisipul sterp va naşte crocodili, şerpi şi dulăi care mă vor răpune oricând. Îngăduie-mi să mă duc unde voi vedea cu ochii şi, după ce voi fi învins pe cei trei vrăşmaşi ai mei, mă voi întoarce la tine pentru a-ţi moşteni sceptrul, palatul şi rodnica ţară pe care o cârmuieşti!

          Faraonul rămase uimit de vorbele înţelepte ale fiului său şi se învoi să-l lase să plece singur, fără nici o escortă şi fără bogăţii care stârnesc lăcomia oamenilor. Îl înzestră cu un car de luptă, cu cai pentru drum, cu straie de schimb, cu merinde şi cu arme care să-l pună la adăpost de primejdii. Prinţul nu se îndură să se despartă de ogarul său, care putea să-i fie de mare folos la vânătoare, ocrotindu-l de fiare. O corabie regească îl lăsă pe ţărmul Siriei, unde nu mişună nici crocodili, nici şerpi, după care ridică pânzele, îndreptându-se spre gurile Nilului. Prinţul o urmări multă vreme cu privirea întristată.

          Ţara în care ajunsese se numea Naharin şi era aşezată în apropierea Eufratului. Regele ei avea şi el un singur copil, o fată. Faima frumuseţii ei se răspândise peste mări şi ţări. Aşteptându-se la mulţi peţitori şi, pentru a nu se învrăjbi cu nici unul, regele se gândi să-i pună la grea încercare, spre a dobândi un ginere vrednic să-i fie urmaş. Îşi închise, aşadar, copila într-un turn înzestrat cu şaptezeci de ferestre aşezate la şaptezeci de coţi deasupra pământului. Când fata ajunse la vârsta măritişului, regele trimise următoarea veste tuturor prinţilor din ţările învecinate: „Cel ce va să sară până la fereastră / Unde zăvorâtă stă copila noastră / Poate s-o primească grabnic de nevastă!”

          Numai din ţara Kharon sosiră şapte prinţi palestinieni. Şapte corturi arătoase se ridicau în preajma cetăţii şi în fiecare dimineaţă şapte flăcăi gătiţi regeşte porneau spre turn să-şi încerce norocul. Seara se întorceau neîncununaţi de izbândă.

          Soarele tocmai asfinţea când fiul faraonului sosi la corturile lor. Ei îl găzduiră, îl îmbăiară şi îi unseră trupul cu alifii parfumate. Îl aşezară apoi la masă, împărţind cu el pâinea ospeţiei. Caii lui fură ţesălaţi şi hrăniţi, întocmai precum armăsarii prinţilor. În cele din urmă fiul de faraon fu întrebat de unde vine. Se codi să spună adevărul, aşa că născoci o poveste care înduioşă inima gazdelor lui:

–   Sunt fiul unuia dintre cei mai viteji războinici de pe carele de luptă ale faraonului. Când am rămas orfan de mamă, tata şi-a luat o altă soţie. Ţinând mult la copiii ei, ea începu să mă urască de moarte. Ca să scap cu viaţă, m-am urcat pe carul de luptă al părintelui meu şi am fugit în lume!

          La rândul lui, fiul de faraon îi întrebă de ce zăbovesc în preajma oraşului. Gazdele îi zugrăviră în cuvinte înflăcărate frumuseţea fetei regelui din Naharin, dar când înfăţişară turnul în care era închisă fecioara, faţa lor se posomorî. Oaspetele pricepu de îndată că ei nu izbuteau să sară până la vreuna dintre cele şaptezeci de ferestre la care adăsta prinţesa şi ceru îngăduinţa să-i însoţească a doua zi. Peţitorii din ţara Kharon se învoiră bucuroşi. Ei nu bănuiau că musafirul lor era un săritor neîntrecut: faraonul ştiuse să-şi călească feciorul pentru a birui toate piedicile întâlnite în calea lui.

          Oaspetele însoţi trei zile la rând pe prinţii palestinieni, ascunzându-şi bucuria că încercările lor se dovedeau zadarnice. Fata regelui din Naharin îl măsura cu privirea galeşă din fereastra turnului, iar voinicul se îndrăgosti de ea de-a binelea…

          A patra zi ceru să facă şi el o încercare şi sfetnicii regelui, crezând că este tot un prinţ, cum şi arăta de altfel, nu-l împiedicară. Se dădu înapoi cale de şaptezeci de paşi şi, dintr-un salt, ajunse tocmai la fereastra unde îl aştepta frumoasa frumoaselor. Dragostea îi dăduse aripi. Prinţesa îşi trecu braţele după gâtul lui şi îl sărută ca pe un logodnic multaşteptat, sub privirile uluite ale celor de jos.

Un sol  veni de îndată la rege şi, spre a înveseli inima lui de tată, îl vesti:

–   Un tânăr a atins fereastra fiicei tale!

          Neîndoindu-se că unul dintre cei şapte prinţi palestinieni a reuşit, regele întrebă liniştit:

–   Cine este cel care a izbândit?

          Când auzi însă că este vorba despre fiul unui războinic viteaz de pe carele de luptă ale faraonului, fugit de acasă pentru a scăpa de ura mamei vitrege, regele se mânie de-a binelea:

–   Nu-mi dau fata după un flăcău de pripas, fugit din Egipt în căutarea norocului. Întoarcă-se în ţara lui de baştină!

          Solul veni într-un suflet la fiul faraonului şi-i zise:

–   Înapoiază-te în ţara ta de baştină, dacă vrei să scapi cu viaţă!

          Vorbele solului ajunseră însă la urechile prinţesei şi din vârful turnului răsunară aceste cuvinte: „Alungând pe cel ce mi-e menit / Veţi vedea şi tristul meu sfârşit / N-am să gust din carne, apă, poame / Voi pieri de sete şi de foame!”

          Clocotind de mânie la auzul acestor ameninţări, regele porunci oamenilor săi să-l ucidă pe tânărul egiptean, care pătrunsese în iatacul fetei pentru a o îmbrăţişa. De la fereastra turnului ea văzu oamenii regelui apropiindu-se înarmaţi până în dinţi şi, ghicindu-le gândul, strigă: „Dacă astăzi omul drag îmi moare / Pier şi eu până-n apus de soare!/ Pieptul meu de n-o să-i fie scut / Amândoi vom coborî în lut…”

          Oamenii se codiră să ducă la îndeplinire nedreapta poruncă regească, temându-se că prinţesa îşi va curma singură zilele. De data aceasta părintele se înspăimântă de-a binelea şi cerbicia lui fu înfrântă. Ceru să-i vadă pe îndrăgostiţi. Tânărul îi plăcu: nu avea înfăţişarea unui om de rând. Regele sirian îi dădu fiica de soţie şi-l înzestră cu o casă arătoasă, cu turme de vite şi cu ogoare muncite de robi numeroşi, astfel ca tinerii soţi să nu ducă lipsă de nimic.

          După câtăva vreme fiul de faraon destăinui soţiei sale prevestirea celor şapte ursitoare, fără să-i spună însă cine sunt adevăraţii lui părinţi. Ea se arătă tare îngrijorată şi primul lucru pe care i-l ceru, fu să-şi ucidă ogarul. Prinţul se împotrivi, spunând că l-a crescut de mic şi că nu se poate despărţi de el în ruptul capului. Din ziua aceea prinţesa n-a încetat să tremure pentru viaţa soţului ei, fiindu-i frică să-l mai lase singur. Ori de câte ori prinţul se arăta dornic să călătorească şi să vâneze, ea îl însoţea pretutindeni, pentru a-l păzi de cele trei pieze-rele.

          Într-o vreme merseră tocmai spre ţara Egiptului şi poposiră într-un sat din apropierea Nilului. Oamenii din partea locului erau tare mâhniţi din pricina unui crocodil uriaş, care ieşea din apele fluviului şi cuteza să vină până în mijlocul satului, unde tânăra pereche tocmai îşi găsise o locuinţă. Această dihanie era una dintre ursitele rele ale prinţului. Dar crocodilul avea un duşman neîmpăcat, care îl împiedica să iasă din fluviu şi să pustiească împrejurimile şi căruia, la rândul lui, crocodilul nu-i dădea răgaz: Ocrotitorul Apelor. Se încăierau  în fiecare dimineaţă, dar nici unul nu putea să-l biruie pe celălalt. Crocodilul ştia că el nu-şi va putea răpune potrivnicul decât cu ajutorul unui muritor. Or, oamenii fugeau de cum se apropia fiara de satul lor. Ştiindu-se prietenul sătenilor, Ocrotitorul Apelor nu se temea de braţele lor deprinse cu truda câmpului şi nu cu mânuirea armelor.

          Prinţul nici nu bănuia că tot în acel sat se aciuase şi cea de-a doua ursită a sa, un şarpe veninos, care ieşea noaptea din scorbura lui şi muşca pe bieţii oameni doborâţi de munca istovitoare din timpul zilei. Nici unul dintre cei muşcaţi nu se mai deştepta vreodată. Aceeaşi soartă ar fi avut-o şi fiul faraonului, dacă …

          Cu o zi mai înainte, prinţul se întâlni cu Ocrotitorul Apelor. Acesta îi spuse să se păzească de crocodilul pe care soarta lui potrivnică îl trimise acolo, spre a aduce la îndeplinire prezicerile Ursitoarelor. Fiul faraonului îl răsplăti pentru sfatul lui prietenesc şi a doua zi rămase acasă. Încercă să uite de relele care îl pândeau, ospătându-se şi bând vin şi bere din blide de lut ars. La coborârea serii fu cuprins de un somn de plumb. Soţia umplu două blide, unul cu bere, altul cu vin, gândind că poate, în toiul nopţii, bărbatul se va trezi însetat şi va căuta ceva de băut. Propti apoi de peretele încăperii suliţa prinţului şi se întinse în aşternutul ei, rămânând însă trează.

          Pe la miezul nopţii şarpele se strecură în încăpere printr-o crăpătură a peretelui şi se târî spre locul unde prinţul dormea dus. Dar cum mirosul aţâţător al blidelor cu băutură îl ispiti, el se opri să le guste conţinutul. Unul dintre blide se vărsă şi băutura ameţi şarpele care rămase ţeapăn. Soţia fiului de faraon sări din aşternut şi, văzând duşmanul temut lângă aşternutul soţului ei, înmărmuri. Îşi luă inima în dinţi şi se apropie tiptil de musafirul nepoftit. Îi străpunse capul cu suliţa şi târâtoarea se zbătu până îşi dădu duhul. Prinţul se trezi buimăcit din somn şi, când pricepu tot ce se petrecuse, nu ştiu cum să-i mulţumească soţiei sale. Ea îi zise încrezătoare:

–   Iată că te-am scăpat de una dintre rele. Cu voia zeilor vom scăpa şi de celelalte două!

          Peste câtăva vreme prinţul se duse să vâneze pe malul apei, însoţit de ogarul său. Se păzea însă de apele fluviului, unde crocodilul sortit să-l piardă îl pândea necontenit. Dar ogarul căpătă grai omenesc şi-i zise: „De nu fugi din calea mea stăpâne,/ Te va pierde propriul tău câne!”

          Speriat de cuvintele animalului care se îndrepta spre el urlând, prinţul îşi căută scăpare în apele Nilului. Crocodilul îl înşfăcă imediat, târându-l spre un ostrov ascuns în păpuriş, spunându-i: „Zadarnic fugi de mine, sortitul crocodil / Ce mi te urmăreşte de când erai copil./ De vrei să scapi cu viaţă, să juri că, până-n seară / Ocrotitorul Apei prin tine o să piară!”

          Prinţul îi răspunse însă fără şovăire: „De mi-e sortit, sunt gata să pier, răpus de tine / Dar nu-l ucid pe duhul sfătuitor de bine!”

          Crocodilul îi dădu răgaz de gândire până la asfinţitul soarelui, apoi se afundă în apele fluviului. Când dihania îi răpise stăpânul, câinele înotase până la ostrov, ascunzându-se în păpuriş. După ce auzi spusele crocodilului, o ţinu într-o fugă până acasă. Acolo credinciosul animal căpătă din nou grai omenesc şi povesti stăpânei sale cele întâmplate. Deoarece soarele cobora spre apus, prinţesa luă suliţa cu care răpusese şarpele şi se îndreptă spre locul unde fiul faraonului rămăsese ca ostatic al dihaniei. Tocmai aici îşi petrecea noaptea Ocrotitorul Apelor.

          La apusul soarelui crocodilul se ivi şi ceru din nou prinţului să-l ucidă pe Ocrotitor, că de nu, îl va sfâşia pe loc cu colţii lui, aşa cum îi meniseră ursitoarele. Cum nici de data asta ostatecul nu se învoi să-i facă pe plac, crocodilul ieşi din apă şi-l târî pe prinţ în păpuriş, ca să-l sfâşie, temându-se ca nu cumva, între timp, să sosească Ocrotitorul Apelor şi să-i tulbure ospăţul. Numai că acolo pândea soţia prinţului care, văzându-şi bărbatul în primejdie, înfipse suliţa în gâtlejul fiarei lacome. Se încinse o luptă aprigă, care putea să sfârşească rău, dacă n-ar fi venit şi bunul Ocrotitor, grăbind astfel sfârşitul crocodilului.

          Apoi femeia îşi îmbrăţişă bărbatul şi-i zise:

–   Iată că am scăpat şi de a doua ursită! De-acum a mai rămas doar una care ne ameninţă!

          În lipsa lor de acasă, cei şapte prinţi din ţara Kharon, mânioşi că regele din Naharin îşi alesese drept ginere un egiptean de pripas, îşi adunaseră ostaşii, biruind armata siriană. Ajuns prizonier, regele fu întrebat:

–   Unde este fiica ta cu netrebnicul pe care ţi l-ai ales urmaş la tron?

–   S-a dus să hăituiască fiarele din ţară. Pot să mai ştiu pe unde umblă ei? – răspunse regele.

          Atunci cei şapte prinţi se sfătuiră să-şi împartă oastea în cete mai mici, care să răscolească toate ţinuturile învecinate în căutarea fugarilor. Cel care îi va descoperi să-l ucidă pe egiptean, iar cu nevasta lui să facă ce-o pofti, urmând ca după aceea să-şi împartă ţara regelui învins. Aşadar, unii plecară spre miazăzi, alţii spre miazănoapte, o parte spre răsărit şi alta spre apus.

          Iar cei care plecară spre miazăzi ajunseră în cele din urmă şi în satul unde se afla fiul faraonului. Simţind apropierea duşmanilor lui, Ocrotitorul Apelor ceru prinţului şi soţiei sale să fugă în munţi şi să se ascundă într-o peşteră până ce va trece primejdia. Îi sfătui însă să nu ia cu ei şi ogarul. Cei doi făcură întocmai, numai că prinţul, neîndurându-se nici măcar de data asta să-şi părăsească tovarăşul de vânătoare, îl luă cu ei în ascunzătoarea lor.

          Două zile şi două nopţi petrecură în adăpostul de vreme rea. Şi numai iată că, în ziua a treia, prin dreptul peşterii lor trecură trei dintre prinţii palestinieni însoţiţi de oastea lor. Fiindcă nici unuia dintre ei nu-i dete prin minte să răscolească peşterile din munţii pustii, trecură prin dreptul ascunzătorii fără să-i dibuiască. Dar în clipa când ultimul oştean trecu de peşteră, ogarul se repezi după el şi începu să-l latre. Vrăjmaşii recunoscură de îndată pe însoţitorul fiului de faraon şi năvăliră înăuntru. Femeia se aruncă în faţa bărbatului ei şi o suliţă o străpunse, doborând-o la pământ. Egipteanul răpuse pe unul dintre duşmani cu sabia iar ogarul îl sfâşie pe cel de-al doilea. Însă suliţa celui de-al treilea prinţ pătrunse în pieptul fiului de faraon, care se prăvăli alături de câinele său, rănit şi el de o săgeată. Cei doi prinţi palestinieni au fost aşezaţi pe o targă de frunze şi luaţi de-acolo. Fiul de faraon cu soţia şi ogarul lui fură părăsiţi înaintea peşterii, pentru a fi sfâşiaţi de vulturii înălţimilor.

          După ce vrăjmaşii se îndepărtară, prinţul egiptean deschise ochii. Soţia şi ogarul zăceau alături de el cu piepturile pline de răni. Muribundul spuse căindu-şi soarta:

–   S-a adeverit tocmai ce ursitoarele mi-au menit din leagăn: am scăpat de şarpe şi de crocodil şi acum pier din pricina ogarului de care nu m-am îndurat să mă despart, cu toate stăruinţele soţiei mele şi ale Ocrotitorului Apelor!

          Apoi îşi ridică ochii spre cer şi strigă:

–   Zei ai patriei mele, eu nu v-am greşit niciodată cu nimic şi totuşi voi m-aţi urmărit cu ura voastră pretutindeni! Viaţa nu mai are nici un rost pentru mine fără tovărăşia soţiei credincioase şi a câinelui meu; nu din vina lui pier eu acum, ci pentru a se îndeplini hotărârile soartei. Aveţi dar grijă ca atât eu, cât şi fiica regelui din Naharin să primim o îngropăciune demnă de noi, spre a nu fi sfâşiaţi de fiarele flămânde sau lăsaţi să putrezim sub cerul liber!

          Zeii Egiptului, auzind cuvintele fiului de faraon, se înduioşară. Marele Ra spuse tovarăşei sale: „Soarta s-a îndeplinit! / De aceea eu sunt dornic/ Să renvie, negreşit / Cei ce s-au iubit statornic!”

          Mama zeilor încuviinţă cuvintele lui, adăugând: „Viaţa lor pilduitoare /Dă-le-o înapoi, Zeu-soare!” Hotărârea lor fiind îndeplinită, cele şapte Hator se arătară binevoitoare: „Dragostea cei ei şi-o poartă / Biruie vrăjmaşa soartă!”

          Şi iată că, în timp ce zeii Egiptului îşi vorbeau astfel, de peştera înaintea căreia zăceau cele trei trupuri însângerate se apropie Ocrotitorul Apelor. În mână avea nişte leacuri culese de pe malurile Nilului, care puteau vindeca orice rană pricinuită de vreo armă. Nu trecu mult timp şi fiul faraonului se trezi ca dintr-un somn adânc. Se aplecă asupra soţiei lui şi o găsi vie şi nevătămată. Ogarul începu să se gudure la picioarele lor, parcă cerându-şi iertare pentru suferinţele pricinuite. Ocrotitorul Apelor le spuse apoi că regele din Naharin este prizonier şi-i sfătui pe tineri să se ducă la palatul din Teba. Abia acum află prinţesa cine este părintele soţului ei.

          Nu mică fu bucuria faraonului, revăzându-şi feciorul scăpat de cele trei ameninţări care îl pândiseră. Auzind de nelegiuitatea prinţilor din ţara Kharon, trimise oastea egipteană în Siria pentru a elibera pe tatăl nurorii sale. În fruntea oştenilor se află însuşi fiul faraonului, care doborî în luptă dreaptă pe toţi ceilalţi cinci prinţi palestinieni. Oastea lor fu împrăştiată repede, ca nisipul deşertului de pe creştetul unei piramide.

          Regele Siriei îşi recăpătă tronul, iar fiul faraonului se întoarse în Egipt. După stingerea din viaţă a tatălui, faraon fu ales fiul său, care îşi biruise cele trei ursite cu ajutorul soţiei sale credincioase. Cei doi avură la rândul lor un fiu, căruia ursitele îi meniră o domnie paşnică şi îndelungată. Când ajunse la adânci bătrâneţi, tatăl lăsă fiului său tronul, retrăgându-se cu soţia şi ogarul lui gârbovit în turnul în care îşi petrecuse copilăria. Şi din vârful acelui turn priviră cum se perindă mileniile, deoarece zeii uitară să-i mai cheme în lumea umbrelor, mistuindu-se ei înşişi în negura uitării.