SOPARLA JAPONEZULUI

 " Pentru a-și renova casa, un japonez a făcut o spărtură într-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spațiu gol între pereții din lemn.
Cu surprindere a constatat că acolo se afla o șopârlă blocată din cauza unui cui bătut din afară, într-unul din picioarele sale.
I-a fost milă cînd a văzut aceasta, dar în același timp a fost și curios, dîndu-și seama că cuiul a fost bătut cu câțiva ani în urmă, când a fost construită casa.
Ce se întâmplase…!?!
Șopârla a supraviețuit în această poziție atât de mult timp! Într-un perete despărțitor închis de mai mulți ani, fără a se mișca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întrebă, cum de aceasta șopârlă supraviețuise atât de mult, fără să se miște, odată ce piciorul său a fost țintuit!?
Și-a oprit munca pentru a observa șoparla, pentru a vedea ce face și cum se hrănește. Ceva mai târziu, neștiind de unde, a aparut o altă șopârlă, cu o insecta în gură.
Ah! Asta l-a uimit și l-a atins profund.
Soparla prinsă în cui, a fost hrănita ani de zile de către altă șoparlă…
Imaginați-vă! A făcut acest lucru continuu, pentru o atât de lungă perioadă de timp, fără a renunța la speranță pentru partenerul său.
Gândiți-vă. Ați face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru părinții, frații sau prietenii vostri?
Imaginați-vă că o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântată cu o minte strălucită, poate face cu greutate…
Cu avansul tehnologic din aceasta eră a comunicațiilor, accesul nostru la informație devine tot mai rapid. Dar distanța dintre ființele umane se reduce oare la fel de mult…?
De aceea, nu-i abandonați niciodată pe cei dragi. Nu le spuneți că sunteți ocupați, atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveți întreaga lume la picioarele voastre. Dar voi ați putea fi întreaga Lume pentru ei…"

COCONUL

Într-o zi într-un cocon a apărut o mică gaură.
Un om, care trecea din întâmplare prin preajmă, s-a oprit mai multe ore pentru a observa fluturele care se forța să iasă prin această gaură mică. După multe încercări se părea că fluturele a abandonat și gaura rămăsese la fel de mică. Părea că fluturele a făcut tot ce putea și nu mai era în stare de nimic altceva.
Atunci omul a decis să ajute fluturele. A luat un cuțit și a deschis coconul. Fluturele a ieșit imediat. Însă corpul fluturelui era slab și anemic. Aripile sale erau puțin dezvoltate și aproape că nu se mișcau.
Omul a continuat să observe crezând că dintr-un moment în altul aripile fluturelui se vor deschide și vor putea suporta greutatea fluturelui pentru ca acesta să poată zbura. Însă acest lucru nu s-a întâmplat!
Fluturele și-a trăit restul vieții târându-se pe pământ cu corpul său slab și cu aripile chircite. Nu a putut zbura niciodată!
Ceea ce omul, prin gestul său de bunătate și prin intenția sa de a ajuta, nu a înțeles, este că trecerea prin gaura stramtă a coconului era efortul necesar pentru ca fluturele să trimită lichidul din corpul său către aripile sale pentru a putea zbura. Era chinul prin care viața îl punea să treacă pentru a putea crește și pentru a se dezvolta.

Uneori, efortul este exact lucrul de care avem nevoie în viaţă. Dacă ni s-ar permite să ne trăim viaţa fără a întâlni obstacole, am fi limitaţi. Nu am putea fi atât de puternici cum suntem. “Nu am putea zbura niciodată!”

POVESTEA MARULUI

"A fost odata, de mult, un mar urias. Un baietel venea mereu sa se joace pe langa el, se urca pana la varful lui, gusta din mere, adormea fericit la umbra copacului. Ce mai! Ii placea tare mult copacul lui, iar marul il iubea si el tare mult. Dar, intr-o zi, baietelul veni langa copacul sau, foarte abatut. Copacul il imbie:
 -Vino sa te joci cu mine!
 Baietelul ii raspunse: - Nu mai sunt copil mic, sa-mi gasesc de joaca in jurul copacilor! Vreau jucarii, dar am nevoie de bani, ca sa le cumpar!
 - Imi pare rau, dar nu am bani, dar poti culege toate merele mele si sa le vinzi. Astfel, vei face bani destui, pentru a-ti cumpara jucarii. Cat de fericit era baiatul acum! El culese merele si cu ele pleca bucuros. Dar, dupa aceea, el inceta sa mai vina sa viziteze copacul. Marul era tare trist, caci ii era dor de copil. 
Dar intr-o zi, copilul veni iar la vechiul sau prieten, care-l imbie: -Vino sa te joci cu mine! - N-am timp de joaca! Raspunse baiatul. Trebuie sa muncesc pentru familia mea. Avem nevoie de o casa in care sa ne adapostim. Poti sa ma ajuti? - Imi pare rau, dar eu nu am nici o casa sa-ti dau, fu raspunsul copacului. Dar poti sa tai crengile mele si sa-ti faci o casa din ele. - Asa ca baiatul s-apuca sa taie toate toate crengile copacului si pleca fericit. Copacul sa bucurat sa-l faca pe baiat, iarasi fericit, dar, dupa ce pleca, baiatul nu se mai inoarse la copac. Copacul era iar trist si singuratic. Intr-o zi calduroasa, de vara, baiatul sosi iar, spre fericirea copacului. - Vino sa te joci cu mine, a spus el. - Oh! Sunt tare trist si simt ca imbatranesc. As dori sa calatoresc pe mare si sa ma odihnesc. Poti sa-mi dai o barca? - Poti folosi trunchiul meu ca sa-ti construiesti o barca. Astfel, vei putea sa calatoresti fericit spre zari indepartate. Asa ca baiatul taie trunchiul si-si facu o barca, cu care calatori pe mari timp indelungat. Dupa multi ani, se reintoarse la copac. Copacul ii spuse:" Imi pare rau, baiatul meu, dar nu mai am nimic sa-ti dau.Nu mai am mere pentru tine. - Nu am dinti sa le mananc!a spus baiatul. - Nici trunchi sa te urci pe el. - Sunt prea batran pentru asta, acum, fu raspunsul baiatului. - Nu mai am, intr-adevar, nimic sa-ti ofer; poate, doar radacinile mele, care se sting, a zis copacul cu lacrimi. - Nu mai am nevoie de nimic; doar de un loc de odihna.Sunt foarte obosit, dupa toti acesti ani!, a raspuns baiatul. - Foarte bine!Radacinile mele sunt cel mai bun loc de odihna.Vino, vino si stai aici, cu mine, si te odihneste! Baiatul sa asezat langa copac, iar copacul era fericit, zambind printre lacrimi. Aceasta este povestea fiecaruia dintre noi.Copacul - sunt parintii.Cand suntem mici indragim joaca in preajma lor.Cand crestem, ii parasim.Cand crestem, ii parasim.Mai venim pe la ei, cand avem nevoie de ceva sau daca suntem la ananghie. Dar, indiferent ce se intampla, parintii sunt alaturi de noi, spre a ne ajuta cu tot ce pot, sa ne faca fericiti.Poate va ganditi ca baiatul era plin de cruzime, dar asa ne tratam, cu totii, parintii." Spune-ti povestea aceasta si altora si iubiti-va mereu, parintii , in asa fel incat copiii vostri sa ia exemplu de la voi..

CUM SA FI O LUMINITA

Acum, la bătrânețe îmi aduc aminte cu drag de unchiul meu. El m-a învățat atât de multe…. lucruri minunate, pe cele mai multe, le-am înțeles, le-am acceptat și au devenit parte din mine. Chiar dacă am uitat cuvintele ce mi-au atins sufletul de copil, ele m-au schimbat. După o viață, de om, după atâta amar de ani nu-mi mai amintesc de unchiul meu decât că a fost un om bun, un om deosebit. El a învățat atâta lume să trecă peste necazuri și greutăți, încât uneori cred că a fost sfânt sau înger. Oare cum le știe el pe toate? Asta nu-mi dau seama. Probabil s-a rugat mult și Dumnezeu i-a dat răspunsurile.

Totuși, oricât de mult timp ar mai trece, până o să închid ochii o să-mi aduc aminte discuția pe care am avut-o cu el atunci cănd eram disperat. În acel moment viața mea s-a schimbat.

Retrăiesc cu deplină intensitate amintirea acelei zile de neuitat. Fugeam de lume, mă consideram un paria, un străin, chiar și pentru familia mea. Îi văd cu ochii minții barba albă și stufoasă și mustața ce nu lasă decât un spațiu minuscul pentru zâmbetul lui etern. Toată acea dimineață o am înregistrată în minte și în suflet secundă cu secundă…

- Bună, ziua unchiule!

- Bună, nepoate! Cum de-ai ajuns la mine?

- Cu necazuri… nu mă pot împrieteni cu nimeni, toți râd de mine și mă vorbesc pe la spate…

- Așa și? Ai venit la mine să-i fac pe oameni să tacă.

- Daaaa!

- He, he, gura lumii nu poate fi oprită!

- Atunci cum să fac? Orice spun, orice acțiune încep sau termin, tot nu este bine. Mereu, hohotele de râs mă însoțesc. Doar când sunt singur, am un pic de liniște.

- Dragul meu nepot… eu te întreb acum: ce este în mintea ta când vorbești sau când purcezi a face o acțiune? Ce gândești atunci? Vrei să le faci celorlalți pe plac, au ba?

- Normal, doar la asta mă gândesc, spun eu, cu capul în pământ și rușinat peste măsură.

Unchiul mă privește, îmi citește rușinea din privire. Se pare că-l amuză.

- Cine ești tu?

- Eu sunt nepotul tău…

- Asta este doar relația care ne leagă pe noi doi. Cine ești tu?

- Eu sunt… un tânăr, un bărbat, un om… ca oricare altul…

- Cine ești tu?

- Ți-am răspuns, nu știu ce vrei să-ți zic.

- Tu ești ceilalți?

- Nu.

- Vezi? Atunci de ce trebuie să faci totul, ca să-i mulțumești pe ceilalți? Fă totul ca să te mulțumești pe tine.

- Dar, ei râd de mine.

- Ha, ha, ha! Și eu râd acum de tine! E bine?

- Nu e bine.

- Te face să te simți prost?

- Da.

- De ce?

- Nu știu… dar nu-mi place ca cineva să râdă de mine.

- Știu asta, dar tu trebuie să-ți trăiești viața ta, nu pe a lor. Trebuie să faci ce vrei, ce-ți face ție plăcere, fără să ții cont de gura lumii.

- Adică pot să fac ce vreau?

- Da, cu condiția să fii ca o lumânare.  Când te comporți și vorbești, când gândești și acționezi precum o lumânare atunci nu va mai râde nimeni de tine și vei avea libertatea să faci orice.

- Nu înțeleg, cum să trăiesc ca o lumânare?

- Ai văzut o lumânare? Ea dă lumină celor din jur. Fie noaptea cât de neagră și întunericul de nepătruns, când apare lumânarea se face lumină. Ea dăruiește. Ea arde pentru tine, pentru noi, pentru ceilalți.

Scopul lumânării este să aducă lumină. Așa trebuie să faci și tu. Oferă, dăruiește cuvinte bune, gânduri frumoase, fapte plăcute și multă, multă dragoste!

Ce faci cu o lumânare stinsă?

- O păstrez!

- Da, poți să faci asta, dar nu mai ai lumină, nu obții decât promisiunea unei lumini ce ar putea arde în viitor. Nimeni nu trăiește în viitor, dragul meu. Viitorul este gol!

- Cum așa?

- Viitorul este o promisiune a zilei de azi. Toată lumea trăiește azi, acum. Când viitorul se va transforma în prezent, abia atunci îl vom scrie cu faptele și gândurile noastre. Până atunci este o promisiune.

Dacă eu îți promit că într-o zi va ploua la ce îți folosește?

- Dacă îmi spui în ce zi, atunci voi putea strânge recoltele.

- Eu nu știu… pentru că viitorul nu s-a scris încă, nu pot să-ți spun așa ceva.

- … deci să fiu ca o lumânare.

- Da, împrăștie iubirea precum lumânarea lumina. Fii tu cel care oferă gânduri bune, sfaturi înțelepte, fapte bune. Ajută pe toată lumea, atât cât poți.

- Dar, lumânarea se topește!

- Aici este deosebirea dintre om și lumânare. Ea face sacrificiul suprem, pentru a oferi altora lumina. Ea se termină și dispare. Pe de altă parte, omul crește. Omul când oferă din inimă, primește de la Dumnezeu putere, dragoste și bucurie! Omul evoluează, se transformă în ceea ce este menit să fie, așa cum lumânarea se transformă în lumină.

Vezi nepoate, în ochii lui Dumnezeu acești oameni sunt binecuvântați. Ei sunt cei care primesc multe daruri, spirituale și materiale. Dacă tu ții pentru tine tot ce ai și nu dai la nimeni nimic, vei primi doar ce ai nevoie. Dacă te hotărăști să dai la toată lumea, mereu vei primi, tocmai, pentru ca să ai de unde da. Nu trebuie să-ți faci griji, Dumnezeu va dărui prin tine. El este cel care dăruiește, iar tu ești unealta lui. Pe măsură ce devii mai darnic, vei primi tot mai mult.

- Am văzut bogați care nu dădeau nimic, la nimeni.

- Da, așa este. Dar cănd vorbesc de daruri mă refer și la cele spirituale. Tu îi iubești pe acești bogați, care sunt zgârciți?

- Nu!

- Nimeni nu-i iubește! Poți fii fericit când nu te iubește nimeni?

- Nu cred.

- Nepoate, trebuie să știi că fiecare om trăiește pentru ca să ofere lumii și celorlalți lumina sa. Dacă nu oferă nimic, el este ca o lumânare stinsă. Rămâne o promisiune a unui lucru ce s-ar fi putut întâmpla, ca o floare ce rămâne mereu boboc, ca o pasăre ce se uită la cer, dar nu îndrăznește să zboare, de pe creanga ei.

- Du-te acum acasă dragul meu și fii o lumânare, ia-ți zborul, luminează viețile celor din jurul tău. În felul acesta nimeni nu va mai râde de tine, toată lumea te va respecta și vei fi înconjurat de iubire. Oferă dragoste din toată inima, necondiționat și fără așteptări. Vei primi totul!

… și așa a fost!

Autor text: Răzvan

a

PRINTESA SI COPILUL

Prințesa și copilulPosted by Razvan on 07/09/2012 in Gânduri de Lumină
“Dacă cineva Îi cere lui Dumnezeu curaj sau putere, Dumnezeu nu-i dă curaj sau putere, ci oportunităţi în care să descopere că are curaj, că are putere!”A fost odată un rege care avea o fiică deşteaptă foc şi foarte frumoasă. Prinţesa suferea, însă, de o boală misterioasă. Pe măsură ce creştea, mâinile şi picioarele-i slăbeau, iar auzul şi văzul i se împuţinau. O mulţime de doctori încercaseră să o vindece, dar în zadar. Într-o zi, la curte sosi un bătrân despre care se spunea că ar cunoaşte secretul vieţii. Toţi curtenii se grăbiră să-l roage să vină în ajutorul prinţesei bolnave. Bătrânul îi dădu copilei un coşuleţ de nuiele cu capac şi îi spuse:- Ia-l şi ai grijă de el. Te va vindeca.Nerăbdătoare şi plină de bucurie, prinţesa deschise capacul, dar ceea ce a văzut a umplut-o de uimire şi tristeţe. În coşuleţ era un copil, doborât de boală, încă şi mai nenorocit şi mai suferind decât ea. Prinţesa îşi lăsă sufletul cuprins de compătimire şi, în ciuda durerilor, luă copilul în braţe şi începu să-l îngrijească. Trecură luni, iar prinţesa nu avea ochi decât pentru copil. Îl hrănea, îl mângâia, îi surâdea, îl veghea nopţile, îi vorbea cu duioşie, chiar dacă toate acestea îi pricinuiau o mare suferinţă şi oboseală.La aproape şapte ani după acestea, se petrecu ceva de necrezut. Într-o dimineaţă, copilul începu să zâmbească şi să meargă. Prinţesa îl luă în braţe şi începu să danseze, râzând şi cântând, uşoară şi nespus de frumoasă, cum nu mai fusese de multă vreme. Fără să-şi dea seama, se vindecase şi ea.
“Doamne, când mi-e foame, trimite-mi pe cineva care are nevoie de hrană; când mi-e sete, trimite-mi pe cineva care are nevoie de apă; când mi-e frig, trimite-mi pe cineva care trebuie încălzit; când sufăr, trimite-mi pe cineva pe care să-l mângâi; când crucea mea începe să fie prea grea, dă-mi crucea altuia s-o împart cu el; când sunt sărac, adu-mi pe cineva care este în nevoie; când nu am timp, dă-mi pe cineva pe care să-l ajut o clipă; când mă simt descurajat, trimite-mi pe cineva pe care să-l încurajez; când simt nevoia de a fi înţeles, dă-mi pe cineva care să aibă nevoie de înţelegerea mea; când aş vrea ca cineva să aibă grijă de mine, trimite-mi pe cineva de care să am grijă; când mă gândesc la mine, îndreaptă-mi gândurile către alţii.”

Text: Bruno Ferrero

MINUNEA DIN ATLANTIC

Abatia Saint MichelValuri uriase, unele dintre ele de peste 9 metri, nisipuri miscatoare si noroi care te poate inghiti intr-o clipa, un drum care se deschide doar atunci cand natura, sau Dumnezeu, o vrea, obstacole pe care oamenii le-au asociat mereu cu cele din drumul catre perfectiune si Divinitate...
La capatul acestui drum, una dintre cele mai frumoase creatii pe care omenirea le-a dat vreodata: Abatia Saint Michel, minunea normanda din largul Atlanticului...
Legenda spune ca, in anul 708, Arhanghelul Mihail i-ar fi aparut Sfantului Aubert, pe atunci episcop de Avranches, si i-ar fi poruncit sa ridice o biserica pe mica insula din largul coastei normande, pe locul pe care odinioara se aflase un fort al galilor armoricani si apoi al romanilor.
Aubert a ignorat spusele Arhanghelului in ciuda faptului ca minunea s-a repetat de mai multe ori. Infuriat, trimisul Domnului i-ar fi facut o gaura in craniu, cu degetul sau de foc, convingandu-l astfel sa dea ascultare cererii divine. Un an mai tarziu, in anul 709, prima constructie de pe insula era deja finalizata. Asa se nastea una dintre minunile lumii medievale. Insula a fost anexata de catre William I "Sabie Lunga", duce de Normandia, in anul 933, iar in anul 966, o comunitate de preoti benedictini si-a gasit adapostul permanent in biserica Saint Michel, construind o buna parte din ceea ce avea sa devina, intr-un final, abatia cu acelasi nume.
Anii de glorie ai asezarii monahale au inceput odata cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul si ocuparea Angliei de catre acesta. In schimbul sprijinului acordat viitorului monarh, preotii au primit largi posesiuni, inclusiv o insula in apropiere de Cornwall , acolo unde avea sa fie ridicata o sora a abatiei normade, prioria Saint Michel de Penzance .Razboiul de 100 de ani dintre Anglia si Franta a transformat abatia in teatru de razboi, ea nefiind insa cucerita gratie fortificatiilor ridicate in secolele XI-XIV. Astazi, doua dintre bombardele engleze, abandonate de catre asediatori, numite Le Michelettes, sunt inca expuse in apropierea zidurilor abatiei.
Atat de mult mersese faima asezarii incat, alaturi de Roma si Compostela, abatia Saint Michel devenise al treilea loc de pelerinaj, ca importanta, din Europa medievala.
Chiar regele Ludovic al XI-lea al Frantei, intemeietorul ordinului Arhanghelului Mihail, in anul 1496, a intentionat ca manastirea sa devina sediul acestui ordin, doar distanta mare dintre Paris si Normandia facand ca visul sau sa nu se realizeze.A urmat apoi Revolutia Franceza, iar Saint Michel a fost aproape parasita si, apoi, transformata in inchisoare pentru sustinatorii regalitatii. A fost nevoie de interventia intelectualitatii franceze, in frunte cu Victor Hugo, pentru a reda abatia patrimoniului national al Frantei.
Abia in anul 1966, o comunitate de preoti s-a reintors pe insula, reluand o traditiei veche de peste 1300 de ani.Cu timpul, in jurul manastirii, a inceput sa reinvie si satul medieval, in prezent insula avand o populatie de 80 de persoane, dintre care 50 sunt calugari.
Inclusa in patrimoniul mondial UNESCO inca din anul 1979, Abatia Saint Michel a devenit iarasi o Mecca a pelerinilor, primind anual peste 3 milioane de credinciosi.

Sursa : Internet

DE SUFLET

Pentru a-si renova casa, un japonez a facut o spartura intr-un perete. Casele japoneze au în mod normal un spațiu gol între pereții din lemn.

Cu surprindere a constatat că acolo se afla o șopârlă blocata din cauza unui cui bătut din afara, într-unul din picioarele sale.

I-a fost mila cand a vazut aceasta, dar în același timp a fost si curios, dandu-si seama ca cuiul a fost batut cu câțiva ani în urmă, când a fost construită casa. Ce se întâmplase…!?! Șopârla a supraviețuit în această poziție atât de mult timp! Într-un perete despărțitor închis de mai mulți ani, fără a se misca. Pare imposibil de crezut. Atunci, se întreba, cum de aceasta șopârlă supraviețuise atât de mult, fara sa se miste, odata ce piciorul său a fost tintuit!? Si-a oprit munca pentru a observa soparla, pentru a vedea ce face și cum se hraneste. Ceva mai târziu, neștiind de unde, a aparut o alta șopârlă, cu o insecta in gura. Ah! Asta l-a uimit și l-a atins profund. Soparla prinsa in cui, a fost hranita ani de zile de catre alta soparla… Imaginați-vă! A facut acest lucru continuu, pentru o atat de lunga perioadă de timp, fără a renunța la speranță pentru partenerul său. Gândiți-vă. Ati face asta pentru cineva? Pentru partenerul vostru, pentru parintii, fratii sau prietenii vostri? Imaginați-vă ca o creatură mică poate face ceea ce o creatură binecuvântata cu o minte strălucită, poate face cu greutate… Cu avansul tehnologic din aceasta era a comunicațiilor, accesul nostru la informație devine tot mai rapid. Dar distanța dintre ființele umane se reduce oare la fel de mult…? De aceea nu-i abandonati niciodata pe cei dragi, Nu le spuneti ca sunteți ocupati atunci când au nevoie de voi… Este posibil să aveți întreaga lume la picioarele voastre, Dar voi ati putea fi intreaga lor Lume pentru ei…